Erată la Tăblițele de plumb

        Am dat în sfârșit peste o luare de poziție demnă de luat în seamă împotriva tablomaniacilor. Adică aceia care consideră tăblițele de plumb de la Sinaia, ca fiind geto-dacice, fără cea mai mică analiză logică și coroborare cu informațiile istorice sau contemporane de specialitate. Lingvistica fiind un subiect care mă depășește într-un mod copios, am așteptat reacția unui specialist. Și aceasta, iată, a venit. Aparține domnului Sorin Olteanu. Nu este un articol extins, dar cine este nehotărât sau bine intenționat va pricepe ceea ce este de priceput. Îmi permit să citez din articolul dumnealui doar începutul, atât cât să vă fac poftă.
        În încheiere, salut inițiativa domnului Olteanu și vă urez lectură plăcută.

Tăbliţele de plumb "davogete"

         „Prezentul text reprezintă ciorna unui articol care va apărea, sper, în curând într-o formă mai îngrijită şi mai elaborată într-o revistă de specialitate. Această scurtă analiză nu propune nici un dialog. Neautenticitatea plăcuţelor este evidentă, pentru toţi specialiştii cu care am stat de vorbă. Cei care le-au lansat în circulaţie, ca pe nişte sfinte moaşte ale istoriei românilor (nici măcar a dacilor!), nici nu sunt interesaţi de dialog. Domniile lor ştiu, chiar fără să demonstreze, că ele sunt şi autentice, şi vechi, şi dace; şi dacă nu e aşa, mai ajustează pe ici-pe colo. Iar cine nu gândeşte aşa, nu poate fi - în mod evident - decât vrednic de dispreţ şi încondeiat în consecinţă. Aşa se face că, drept răspuns la rândurile de mai jos, am găsit de curând pe internet câteva trivialităţi ofensatoare pe post de argumente. Aici (and here for English speakers) este singurul loc şi singura oară în care le răspund pe site-ul meu, şi-i invit totodată să treacă un simplu test. A trebuit să fac această scurtă critică a tăbliţelor apocrife nu din dorinţa de a mă război cu cineva şi nu din lipsă de "patriotism" (îmi pare de altfel evident că cine denaturează în mod iresponsabil istoria neamului pe interpretări fanteziste ale surselor istorice ori pe documente false nu poate fi un adevărat patriot), ci din nevoia de adevăr. Ştiu că există mulţi oameni care nu cred în toate năzbâtiile tracomanilor, pan-româniştilor şi protocroniştilor, dar, în lipsa punctului de vedere ştiinţific, nu ştiu ce să creadă. Poate că acesta este un început.
        Celor dispuşi să discute argumentele mele, le propun şi o altă abordare: o analiză în profunzime a unora din ele (pentru început numele Dačibalo).
        Motto: Ori toate sursele mint, ori mint tăbliţele.
        De existenţa tăbliţelor de plumb scrise într-o limbă necunoscută şi conţinând nume dacice am aflat prin iarna lui 1998, când prof. Suceveanu m-a pus în legătură cu dl. ing. Romalo, care se ocupa de ele de mulţi ani. Prin bunăvoinţa acestuia am intrat atunci pentru prima dată în posesia fotografiilor precum şi a lecturilor şi interpretării făcute de d-sa până atunci. Mărturisesc că le-am luat cu mare emoţie, ca pe nişte relicve unice – de abia mai târziu aveam să aflu că originalele încă se aflau, în mare parte, în depozitul Institutului de Arheologie –, şi cu o urmă de speranţă că, în pofida dezinteresului marilor înaintaşi care le-au văzut şi care nu le-au considerat demne de vreo atenţie, ele ar putea totuşi conţine texte autentice în limbă dacică. Din nefericire, entuziasmul meu s-a topit de la prima lectură, când am găsit atât de multe elemente de modernitate şi o atât de mare contradicţie între textele tăbliţelor şi cunoştinţele - puţine dar sigure - pe care le avem azi despre limbile traco-dacice, încât am conchis categoric că ele nu pot fi nişte originale dacice ori antice şi nici cópii după asemenea originale. Părerea mea a fost şi atunci, ca şi acum, că plăcuţele ar fi putut (şi ar fi trebuit) fi publicate ca atare, deci ca artifacte moderne, de către un epigrafist, care să ofere fotografiile şi transliterările textelor, să evidenţieze elementele de neautencititate şi să încerce să le descopere scopul şi autorul. Pe de altă parte însă, n-aş fi putut lua eu această iniţiativă înainte ca dl. Romalo, care-şi închinase o bună parte din viaţă acestor piese pe care le credea şi atunci, ca şi acum, autentice, să-şi publice lucrarea. Am luat, de aceea, decizia de a-i comunica d-lui Romalo rezultatele la care ajunsesem şi de a încerca să-l conving să renunţe la "traduceri", pentru a se limita doar la publicarea fotografiilor şi la transcrierea textelor, insistând pe cercetarea de ordin istoric. Aşa cum mă aşteptasem, acest demers al meu a eşuat, aşa că singura mea opţiune a fost atunci să las lucrurile să-şi urmeze cursul, chiar cu riscul – anticipat – al transformării tăbliţelor într-o nouă "mare descoperire" tracomanică. Acum, după ce surpriza publică şi întâietatea d-lui Romalo s-au consumat, mă simt liber să prezint concluziile la care am ajuns atunci. Argumentaţia prezentată în paginile următoare va fi suficientă pentru a lămuri şi poziţia unei tinere lingviste care, profitând de entuziasmul amator al dacomanilor şi de credulitatea nespecialiştilor, a găsit cu cale să atragă atenţia asupra sa, clamând, fără nici un argument, autenticitatea tăbliţelor.
         […]”

        Mai adaug legături la 2 articole interesante:
1. De ce nu putem compara orice și oricum
2. Falsul Cato. Despre pseudo-știința dacomanilor