Erată la „Tatăl Nostru în galeză”

        Umblă vorba prin târg că rugăciunea „Tatăl Nostru” în limba „celtă” ar semăna izbitor cu limba română: „Tatăl Nostru în limba celtă, asemănare izbitoare cu limba română”. Prostia asta a plecat din cercul dacomanilor, a ajuns în ziare și distribuită de toată lumea pe rețelele de socializare.
        Vom trece peste insurmontabila dar necesara clarificare a ce înseamnă această limbă celtă. O fi o formulare mai veche, una contemporană, la ce zonă geografică face referire etc.? La o simplă interogare pe motoarele de căutare vom afla că în limba galeză, rugăciunea tatăl nostru sună astfel:

The Lord's Prayer

„Ein Tad yn y nefoedd,
sancteiddier dy enw;
deled dy deyrnas;
gwneler dy ewyllys,
ar y ddaear fel yn y nef.
Dyro inni heddiw ein bara beunyddiol,
a maddau inni ein troseddau,
fel yr ym ni wedi maddau i'r rhai a droseddodd yn ein herbyn;
a phaid â'n dwyn i brawf,
ond gwared ni rhag yr Un drwg.
Oherwydd eiddot ti yw'r deyrnas a'r gallu a'r gogoniant am byth. Amen.”

        Și totuși în cartea lui John Chamberlayne apare o rugăciune care seamănă izbitor cu limba română. Se pare că avem o problemă.
        Păi singura certitudine legat de acest subiect este că limba română nu seamănă deloc cu limba galeză, denumită celtă în contextul de mai sus. Restul sunt ipoteze și incertitudini. Nu prea cred că cineva a citit cartea lui Chamberlayne să vadă exact despre ce este vorba. În cartea dumnealui apare și rugăciunea în galeză pe care am postat-o mai sus. Oare Chamberlayne chiar zicea welșă sau walahă? Chiar dacă ar fi cazul, Chamberlayne este om și poate greși.

        Reiterez singura certitudine: limba română nu seamănă cu galeza! Ioc!
        Și închei cu un alt articol care dezbate problema: „Tatăl Nostru în “celtă”: presa română, între ignoranță agresivă și manipulare ieftină…”

Noi articole de pe frontul antidacoman

        Aș vrea să semnalez două articole de pe „frontul antidacoman”.
        Unul mai vechi: „Fenomenul dacoman - promotori și aderenți” de Cătălin Borangic, din care îmi permit să citez mai jos paragraful de introducere.

„Introducere

        Sfârşitul secolului trecut a fost martorul revigorării unui curent cultural şi ideologic cunoscut sub mai multe denumiri: tracomanie, ori, în ultima vreme, dacomanie (denumiri date de către cei care nu fac parte din el), sau dacologie (noţiune lansată de către promotori şi simpatizanţi). Apariţia mai multor denumiri se datorează fie faptului că nu există un termen adecvat şi precis pentru a desemna curentul, fie tributului pe care a trebuit să îl plătească epocii în care a făcut vâlvă.
        Dacă dacologia, tracomania şi dacomania nu necesită nici un fel de explicaţii etimologice, despre protocronism1 trebuie spus că este un curent cultural apărut în România sub această denumire la mijlocul anilor ‘70 ai secolului trecut; idee deloc nouă, reluând o tradiţie de afirmare a unui anume tip de naţionalism, un asemenea curent este uşor de identificat în culturile ce-şi caută şi îşi reclamă dreptul la o anume identitate. O caracteristică importantă a sa este că, departe de a fi singular, el se înscrie perfect într-un cadru cultural de largă circulaţie, putându-se identifica la nivel mondial o varietate de teze istorice, majoritatea motivate evident ideologic. În România, mai ales în interiorul comunităţii ştiinţifice, acestui curent i s-au atribuit origini şi conotaţii politice, care l-au împins în zona pseudo-ştiinţelor, motiv pentru care şi-a adjudecat relativ repede o opoziţie considerabilă, care nu a reuşit însă să contracareze organizat teoriile şi ipotezele formulate. La acest statu quo a contribuit şi faptul că nici una din părţile implicate nu a reuşit să se coaguleze suficient pentru a da consistenţă propriei versiuni.
        În trecut, protocronismul şi, mai nou, dacomania, au fost mai degrabă stări de spirit decât atitudini clar agregate, iar promotorii acestor idei nu au constituit o grupare culturală sau politică, iar atunci când s-a încercat acest lucru, rezultatul a fost efemer. În consecinţă, nu a existat o preocupare deosebită legată de colectarea documentelor proprii sau de crearea unui cerc ori a unor instituţii de cercetare organizate, care să propună dezbaterii publice propriul depozit doctrinar sau documentar. În absenţa acestuia, „baza documentară” a curentului o constituie o serie de versiuni prefabricate sau de istorie apocrifă interesată şi, am putea spune interesantă, care a sfârşit prin a se impune provizoriu, ajutată fiind, mai ales în ultimele decenii, atât de participarea structurilor politice, de aderenţa unui segment important de populaţie, cât şi de multiplele modalităţi de difuzare.
        Înlocuirea studiului istoriografic cu monopolul politic de opinie a favorizat o noua relansare a acestui curent ideologic, îndeosebi în a doua jumătate a secolului XX. Faptul ca a fost cel mai adesea tratat de pe poziţii uneori destul de conservatoare, oarecum în ton cu nivelul scăzut al dezbaterii publice din România, l-a făcut suficient de controversat încât să atragă atenţia.”

        Unul mai nou: „Fenomenul dacoman v2.0” de Marius Marcu, în care Velico Dacus este implicată până în gât ca urmare a noii colaborări dintre Enciclopedia Dacica și Velico Dacus. Colaborare din punct de vedere al combaterii fenomenului dacoman și care presupune în primul rând schimb de linkuri și ocazional de informații. Citez câteva pasaje relevante și din acest articol:

„Introducere

        Ştiinţa academică deţine un deosebit instrumentar doctrinar, absolut necesar pentru obţinerea metodică a unor rezultate corecte şi verificabile la problemele studiate. Acest instrumentar, din multe motive obiective (nivel de educaţie specifică, acces la informaţie etc.) este, adesea, relativ greoi pentru publicul neavizat. Din această cauză, înţelegerea şi însuşirea unor concepte corecte este deosebit de dificilă, dacă ele nu sunt împachetate într-un mod concis şi descrise prin intermediul unui limbaj accesibil. Dar publicul larg prezintă o curiozitate deosebită pentru anumite ramuri ştiinţifice şi de multe ori chiar doreşte să se implice în activităţi creative din domeniile care îi suscită interesul. Pasiunea specifică amatorilor nu stimulează doar curiozitatea şi dorinţa de a acumula cunoştinţe, de a face ceva, în general, ci reprezintă o imensă sursă de energie, pe care mediul academic, indiferent de ramură ştiinţifică ar putea să le diriguiască cu ajutorul doctrinei specifice, în folosul comunităţilor. Această interacţiune cu două sensuri are specificul ei, cunoscut sub termenul tehnic de ştiinţă de popularizare. Acest tip de activitate este cunoscut în alte părţi ale lumii, sub denumirea mai scurtă, mai intuitivă şi poate mai potrivită de ştiinţă populară. Dacă este privită pe direcţia profesionişti-amatori, poate fi denumită ştiinţă populară consumată, iar în sens invers, ştiinţă populară produsă. Momentan aceste denumiri, propuse în cadrul articolului de faţă şi întâlnite arar, nu prezintă un set de reguli general acceptate, decât în activităţi foarte specifice şi în general putem vorbi doar de reguli foarte generale de bună practică. Chiar şi în aceste condiţii, o ştiinţă populară consumată, de calitate, poate oferi publicului activităţi educativ-recreative, extrem de antrenante. Multe organizaţii, din diverse ramuri ştiinţifice academice (precum astronomia, fizica, zoologia etc.) reuşesc să se apropie foarte bine de public şi chiar să îl implice pe acesta în demersurile sale, uneori cu rezultate deosebite¹.
        Libertatea de expresie, domeniu extrem de discutat în această perioadă², este un drept fundamental al omului. Libertatea de expresie nu este îngrădită, dar este supusă unor convenţii, legi, regulamente şi reguli³, toate cu singurul scop de a preveni abuzurile şi a stabili măsuri punitive, în cazul în care cineva lezează sănătatea morală şi fizică a semenilor prin abuzarea de acest drept. Libertatea de exprimare, ca orice alt drept, presupune, de asemenea, obligaţii şi responsabilităţi. Una dintre responsabilităţi, mai mult la nivel moral decât juridic, este desigur diseminarea de informaţii veridice. Persoanele care apelează la false informaţii o fac din cauze patologice sau frauduloase şi mai rar dintr-un patriotism naiv. Cei care nu au capacitatea de a înţelege un fenomen (din cauze ce ţin de educaţia lacunară sau de capacitatea scăzută de analiză) se încadrează la motive patologice. Cei care alterează cu bună ştiinţă o informaţie pentru a obţine beneficii materiale din acest demers, se încadrează în cea de-a doua categorie, cea a motivelor frauduloase.
        Această diseminare de informaţii false, afectează grav publicul neliterat care cel mai probabil este sincer interesat de conţinut, o mare parte din acesta, neavând exerciţiul filtrării informaţiei. Cel puţin una dintre cele două categorii de emitenţi de informaţie istorică, obţine venituri pe seama celor care au nevoie de produsele cu caracter de istorie popularizată. Deşi regulile morale ar obliga formatorii de opinie să-şi verifice discursul, realitatea ne demonstrează, fără loc de tăgadă, că informaţia falsă este diseminată masiv, mai ales în condiţiile în care, a publica un material pe internet şi a-l găsi în motoarele de căutare, în ziua de astăzi este o opţiune aflată la îndemâna oricui. Atunci, în condiţiile în care îngrădirea libertăţii de exprimare nu poate fi o opţiune în controlul acestui fenomen, responsabilitatea cade majoritar în braţele profesioniştilor.
        În acest context, se găseşte şi fenomenul protocronist prin care, un anumit segment de populaţie difuzează şi consumă informaţii vădit false, referitoare la Antichitatea clasică a României, şi care, a primit în timp, denumirea de dacomanie.
        Dacomania a evoluat ca orice alt fenomen şi a făcut pasul în noua eră a internetului. În articolul de faţă dorim să discutăm cauzalitatea, metoda, publicul şi impactul noului fenomen dacoman: fenomenul dacoman v2.0.”

Erată la „Dovezi ale continuității geto-dacice: Tabula Peutingeriana, o hartă comercială romană din secolul IV, prezintă nu mai puțin de 88 de localități cu nume de rezonanță geto-dacică”

      AdD aduc o nouă dovadă (să vedem mai jos cât de dovadă este) împotriva romanizării într-o nouă postare intitulată „Dovezi ale continuității geto-dacice: Tabula Peutingeriana, o hartă comercială romană din secolul IV, prezintă nu mai puțin de 88 de localități cu nume de rezonanță geto-dacică”.
      În articolul menționat, cei de la AdD, aduc la cunoștința publicului harta cunoscută sub numele „Tabula Peutingeriana”, realizată de către „Konrand Peutengir”, de fapt „Konrad Peutinger”. Nu vreau să par malițios, sigur este o greșeală de editare așa cum apare ea la data redactării acestor rânduri (12.02.2015 10:22), dar care demonstrează lipsa de respect față de public și lipsa deontologiei de bază, autorii neverificând nici măcar numele, ce să mai vorbim atunci de informații istorice, gramatică etc. Dar să nu ne pierdem în detalii malițioase și până la urmă neimportante, deoarece oferă un minim de informații corecte despre autorul hărții.
      Problema este altundeva. Autorii spun: „Fără îndoială că dovezile continuității populației geto-dacice sunt numeroase, ca și cele care infirmă teoria romanizării. Dacă multele răscoale din provincia romană Dacia, ca și multele războaie purtate de dacii liberi și aliații lor împotriva romanilor, în secolele II și III, arată că geto-dacii nu s-au resemnat, ci au continuat să lupte pentru scoaterea romanilor din Dacia, lucru pe care l-au și reușit spre sfârșitul secolului III, existența unei hărți comerciale romane care prezintă în secolul IV nu mai puțin de 88 de localități cu nume geto-dacice atât la nordul, cât și la sudul Dunării, ne dovedesc continuitatea strămoșilor noștri.” și „În condițiile în care harta a fost realizată în scopuri comerciale și ne prezintă în secolul IV (la ceva vreme după retragerea aureliană din Dacia) un număr însemnat de așezări nord-dunărene, al căror nume are rezonanță geto-dacică, înțelegem că importanța ei este foarte mare, ca element ce dovedește continuitatea geto-dacilor. Practic ea subliniază legături economice ale imperiului cu populația rămasă la nordul Dunării, după reatragerea aureliană, și “ne spune” lucruri importante despre componența etnică a populației de aici.”.
      Adică cititorul înțelege problema astfel: au venit romanii, au cucerit Dacia, apoi dacii liberi au atacat provincia continuu timp de secole pentru scoaterea vrăjmașului din țară și restabilirea etosului dacic, astfel încât, în sec.IV, conform hărții realizate de Peutinger, orașele dacice (așa cum clar se vede de pe hartă că poartă nume dacice), dacii au revenit în teritoriile strămoșești după ce secole au făcut comerț cu romanii din provincie, deci nu aveau cum să fie romanizați!
      Să le studiem pe rând:
- romanii au cucerit Dacia: corect;
- dacii liberi au atacat provincia și nu numai: corect;
- au făcut-o pentru scoaterea romanilor din provincie: INCORECT (cel puțin nedemonstrat din partea AdD, având în vedere că țintele atacurilor nu au fost nici pe departe exclusiv în provincie);
- retragerea aureliană a avut ca și cauză atacurile dacilor liberi: INCORECT (retragerea a avut ca și motivație, este adevărat și atacurile dacilor liberi, dar acesta este doar unul dintre motive la care se adaugă altele cel puțin la fel de importante, dacă nu mai mult: atacurile altor „barbari”, situația financiară tot mai instabilă a imperiului, lideri de tot mai slabă calitate etc.);
- restabilirea etosului dacic: INCORECT (nu s-a reconstituit nici o formă de tip statal dacic și de către etnia dacică după retragerea aureliană, oricum această problemă este extrem de spinoasă și în nici un caz nu poate simplificată la nivelul „dacii or scos romanii din provincie și și-au restabilit țara”);
- orașele cu nume dacice sunt o dovadă a continuității etniei dacice: INCORECT (romanii au păstrat denumirile dacice în noile orașe, fie pe vetre vechi sau noi: Sarmizegetusa (Ulpia Traiana), Sucidava, Apullum, Rusidava, Acidava, Cumidava etc. După cucerirea Traiană, aceste orașe au fost romane în ciuda numelor dacice, situația regăsindu-se și în alte provincii);
- comerțul dintre romani și dacii liberi este o dovadă a neromanizării deoarece se dovedește că au existat daci liberi: INCORECT (contactele comerciale dintre daci și romani este dovada clară de romanizare).
      La care mai adăugăm că pe lângă cele „88 de orașe cu nume de rezonanță dacică” se mai prezintă în harta aflată în discuție și nenumărate orașe cu nume de rezonanță romană (în același secol IV), o dovadă clară a romanizării dacilor sau a noii populații de pe acest teritoriu. Să nu uităm, 400 de ani sunt 400 de ani, nu 1 an și 3 luni!
      Concluzia este că lucrurile sunt prezentate de către AdD, prost, superficial, neglijent, ultrasimplificat, ilogic și tendențios. În diferite proporții. Suntem dezamăgiți atât de noul material al AdD cât și de cititorii care cred asemenea inepții fără a verifica lucrurile măcar pe Wikipedia.

Erată la „“Sunteți singura țară din Europa care își are scrisă istoria în propriul ei aur!!!” (Barbara Deppert Lippitz, cel mai mare expert în aur din Europa). Declarații fabuloase făcute de un arheolog german”

        Având în vedere că mama comerțului este să mereu „oferte” noi (lucru perfect normal), AdD ne mai face o ofertă: articolul „“Sunteți singura țară din Europa care își are scrisă istoria în propriul ei aur!!!” (Barbara Deppert Lippitz, cel mai mare expert în aur din Europa). Declarații fabuloase făcute de un arheolog german”. Să vedem cât de normal...
        Articolul de mai sus, urmează tendința generală AdD, de a publica în rândurile articolelor sale (așa cum se poate observa la o privire generală asurpa lucrurilor pe care le-am semnalat în cadrul acestui blog), aproximativ jumătate lucruri acceptabile sau lăudabile și aproximativ jumătate, lucruri ilogice, neverificabile sau în totală contradicție cu sursele istorice vechi sau contemporane. În acest articol se vorbește frumos despre țara noastră prin intermediul unui personaj serios. Nu am verificat sursa acestor citate pentru a vedea dacă sunt scoase din context sau nu. Și nici nu o voi face. Deasemenea, ridică și unele probleme valide din învățământul și istoriografia românească.
        Dar blogul de față are ca și scop evidențierea erorilor din articolele cu privire la Antichitatea românească cu speranța că cei de la AdD vor învăța, într-un final, să-și redirecționeze energia prin metode mai corecte (deși relitatea ne zdruncină aceste vise) dar mai ales pentru ca oamenii care nu au acces facil la informație istorică să aibă o alternativă mai corectă la erorile ce apar în materialele realizate de către AdD.
        Erorile care apar în acest articol sunt:
        1. Exacerbarea rolului culturii și civilizației dacice în contextul european (cuvinte care nu presupun aducerea lor pe loc nemeritat de scăzut).
        2. Exacerbarea nejustificată a culturii și civilizației dacice, mai exact, dacii au creat multe lucruri frumoase în aur dar cine a vizitat marile muzee europene a putut vedea în cantități uriașe, lucruri create de către contemporanii dacilor, cel puțin la fel de frumoase ca și cele de pe aceste meleaguri. Lucru care nu știrbește valoarea artefactelor dacice, atâta doar că trebuie să le privim exact pe etajul pe care se află.
        3. Atacul la persoane. Acest lucru este greșit dacă stă în fruntea articolului. Total greșit. Lupta trebuie să se facă pe idei și concluziile legate de persoane doar ca și ... concluzie.
        4. Dacă cineva consideră că trebuie să ducă o luptă cu o anumită idee (generată de o personaă până la urmă), trebuie să o facă cu metode oneste și corecte.
        5. Din nou, se utilizează scopuri oculte, concentrate și intenționate de deturnare a istoriei românești. Noi nu spunem că nu ar putea fi așa, dar pe ce se bazează oare cei de la AdD? Or fi chiar așa de informați? Personal mă îndoiesc!
        Să nu uităm: scopul nu scuză mijloacele! Un rău nu se îndreaptă cu un alt rău! Dacă există lucruri care pot fi îndreptate în istoriografia românească, asta înseamnă că trebuie să generăm și alte rele? Acesta considerăm noi că este poate cel mai mare deserviciu adus culturii românești de către AdD, pe lângă cele câteva lucruri bune pe care le fac.