Româna şi limbile neolatine

        Pentru cei care urmăresc acest blog, fiecare cu individualitatea şi convingerile lui, dar care îmi sunt foarte simpatici, doresc, înainte de a continua, să reiau o mărturisire: deşi nu sunt istoric, urmăresc cu interes mişcarea dacologică.
        Am respect pentru persoanele ardente, deşi natura mea este mai carteziană. Mai mult, în domeniul limbii avem nevoie de probe lingvistice: texte, inscripţii. Până vor apărea, dacă vor apărea, limba română nu este totuna cu daca, sau cu „limba ausonică”, sau cu geta = gota, traca, ilira etc., ci este o limbă romanică, cu o puternică influenţă slavă, atestată parţial în secolul al XII-lea şi complet în al XVI-lea. Restul e patimă şi fum!
        O simpatică interlocutoare îmi sugera ca discuţia să se mute la Academie, pe media, pentru că este un subiect care ne priveşte pe toţi. Mă tem însă că acest lucru nu este posibil, dintr-un cras dezinteres instituţional faţă de cultură, aşa că va trebui să ne exprimăm aici. Cu tot respectul pentru fiecare poziţie, bineînţeles.
        Limba pe care o vorbim din pruncie şi până în ceasul marii treceri este o limbă izvodită din graiuri daco-moesice, peste care latina şi-a pus imperiala ei pecete şi peste care greaca, slava şi atâtea alte limbi şi-au aşternut influenţele, pentru ca să se ajungă la sonoritatea inconfundabilă de astăzi. Dar mersul limbii, ca şi al neamului românesc, nu se va opri atâta vreme cât ne va ţine pământul.
        Străbuna limbii române sau protoromâna pare să se fi ivit pe malul drept al Dunării, cam pe locul Serbiei istorice, căci altminteri nu ne-am putea explica înrudirile cu albaneza, caracterul bulgăresc al influenţei slavei asupra graiului romanic, şi nici absenţa elementelor germanice. Fireşte, nu este o teorie „pacifică” şi, cum se poate uşor remarca, frontierele limbii noastre sunt şi astăzi revărsate peste spaţiul geopolitic al României.
        Marelui lingvist Al. Rosetti îi plăcea să spună că limba noastră este „limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a imperiului roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate […], din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele noastre”, dar o astfel de exprimare pare azi cel puţin reductivă.
        Sute de ani s-au străduit învăţaţii patrioţi (cel puţin aşa ni s-a spus la şcoală!) să susţină această genealogie nu fără adversităţi pornite din cele mai diverse interese. Tema latinităţii limbii a făcut să curgă mai multă cerneală decât în oricare alt idiom neolatin, a cărui identitate le apărea etnicilor de pe acele meleaguri ca evidentă.
        În Dicţionarul etimologic român al lui A. de Cihac, autorul, numărând greşit, arăta că 40% din cuvinte sunt slave şi doar 20% latineşti, ceea ce l-a scos pe Haşdeu din minţi. Ideea că româna ar fi o limbă dominant slavă a fost reluată cu aplomb şi în anii stalinismului, dar motivele nu erau curat lingvistice.
        În zilele noastre s-a lansat şi ipoteza dacităţii, din păcate fără nicio probă în materie de limbă, şi afirm asta nu din obtuzitate, ci pentru simplul motiv că nu se cunoaşte niciun text scris în dacă. (Dacii, ca şi galii au scris în greacă.) Or, în ştiinţă, nu prea au ce căuta speculaţiile. Cred, de asemenea, că nu ar trebui amestecată formarea poporului cu cea a limbii, pentru faptul că o comunitate dominant dacă putea să vorbească latina sau un grai romanic, aşa cum s-a petrecut cu seminţiile preromane în Iberia, de exemplu.
        La fel de dificilă ne apare şi problema datării, româna fiind parţial datată în secolul al XII-lea şi complet datată la 1521 (la francezi datarea coboară în secolul al IX-lea, iar la italieni, un veac mai târziu!), lucru care nu ne prea convine, deşi pare evident că limba era demult formată.
        Analiza etimologică primului document în limba româna (1521), care nu este altceva decât scrisoarea unui agent secret (ce ironie, nu?), arată astfel (nu am luat în calcul decât cuprinsul scrisorii, stereotipiile de început şi sfârşit fiind slavoneşti): cuvinte slave ‒ 8, maghiare ‒ 3, greceşti ‒ 1, turceşti ‒ 1, necunoscute (probabil substrat) ‒ 1, iar latine ‒ 60.
        Lista cuvintelor moştenite din latină e lungă, deşi ne-am fi dorit-o şi mai lungă. Nu ştiu cum veţi gândi voi, dar eu prefer stilului riguros şi cam anost al lingviştilor, acela de a înşira cuvinte, „poemul în proză” pe care George Călinescu l-a aşezat la începutul magnificei sale Istorii a literaturii române, din 1941:
        „Românul crede în Dumnezeu, în îngeri, în zâne şi a fost botezat de preot la biserică, unde duminica, mai ales bătrân, îşi face cruce şi se roagă. El nu e păgân, căci vede deasupra lui pe cer, soarele, luna şi stele, şi nici sălbatic. E domn, om vechi de cetate şi ţăran, având o ţară, o lege, ascultând de un împărat. Având pământ, lucrează face arătură, semănătură, mânuieşte sapa, secera, împinge boii. Seamănă secară, trifoi, cânepă. La pădure, la munte, la şes, încalecă pe cal sau se duce pedestru ori cu carul. Toamna pe ploaie, vânt, ceaţă, fulger, iarna pe ger de crapă pietrele stă la adăpost. Are casă cu scoarţe pe pereţi, cu uşă, o curte, un staul, un câine, vacă cu lapte, scroafă, oi, găini. De la fântână aduce apa cu ulciorul ori cu găleata. De-i e foame stă la masă pe scaun şi prânzeşte ori cinează mâncând pâine, ceapă cu sare, ai, caş, carne fiartă în oală sau friptă pe tăciuni. Se slujeşte de lingură, mestecă şi înghite îmbucătura încet. Toamna pune curechi în bute ale cărei doage le astupă cu papură iar mai târziu taie şi afuma porcul. Seara îşi aşterne, se culcă, se acoperă şi doarme. Umblă desculţ sau încălţat, se purecă, se scarpină, se scaldă, se îmbăiază, se tunde, pune cămaşă, se îmbracă. Are simţire, cuget, şi-i place când păsările cânta în arbori, când înfloresc şi înverzesc pomii, merii, cireşii. Dacă e înăcrit, amărât, zice din frunză şi din ceteră. În tinereţe merge în peţit, şi-şi alege muiere, făcând nuntă. Are socru, soacră, părinţi, frate, soră, nepoţi, feciori, cumnaţi, fini. Mortul se pune în mormânt şi femeile îl bocesc. Corpul are oase, sânge, cap, frunte, tâmple, ochi, urechi, rost, dinţi, limbă, barbă, mustăţi, piept, spinare, şale, maţe, buric, pulpe, genunchi, şi insul e gras, vârtos, păros, pântecos, subţire, întreg după cum e cazul. Bărbatul se face luntre şi punte toate zilele săptămânii: (luni, marţi etc.), aleargă, înşeauă şi închingă calul, încarcă carul, bate fierul, arama, e păcurar; vinde, cumpără, împrumută. Femeia coase având ac, aţă, foarfece, scarmănă lâna, toarce, mulge, scutură, şterge, merge prin vecini.”
        Din celelalte limbi surori au început să pătrundă cuvine noi cam după întemeiere, dar secolul neologismelor este, indiscutabil, secolul al XIX-lea. Aici şi acum nu vom trece de câteva enumerări...
        Din italiană, începând cu veacul al XIV-lea, am luat: canelă, sardelă; monedă; armată; maestru; revistă; locotenent; naţiune; piaţă...
        Din franceză, de prin secolul al XVIII, direct sau indirect, am primit cele mai multe elemente de vocabular neologic: bezea; reghiment; uvraj; angoasă; fetişism; bleu; Jean; Denisa; or; contra; război rece; din cauză că; pe măsura ce...
        Din portugheză, pe căi la început indirecte, ne-au venit: acaju; albatros; anil; bambus; banană; caravelă; cobai; fetiş; jaguar; macac; mandarin; maharajah; marmeladă; muson; pagodă; palanchin; rajah; rupie; verandă; fado...
        În fine, tot din secolul trecut, au pătruns, pe cale cultă, spaniolisme ca: conchistador; infantă; pesetă; zarzuelă; coridă; patio; fiesta; salsa...
        Asupra influenţei italiene şi franceze, ambele hotărâtoare şi decise în mod deliberat de oamenii cu carte ai secolului al XIX-lea, vom reveni.

Articol complet