Erată la „În româna veche nu au existat cuvinte specifice armatei sau administrației romane. Păi, și romanizarea... Hai să ne uimim puțin!”

        Da, și eu zic să ne uimim puțin... Sursa prostiei este o fântână fără fund... De la cuvinte politicoase, sunt nevoit să trec la asemenea declarații. Am să și argumentez și vă rog pe dumenavoastră, să concluzionați la final dacă este justifică această trecere sau nu.
        În acest articol prospătuț, marii deținători ai adevărului istoric referitor la antichitatea românească (și nu numai), au scos O CHESTIE (mă iertați dar nu îi pot spune articol, oricât de indulgent aș fi), prin care în 33 de rânduri, cu tot cu numele autorului (așa cum apare în formatul ferestrei browserului meu), au prezentat „Argumentele care demolează aberația cu romanizarea dacilor și fantezia cu etnogeneza poporului român...”. Citez doar unul din ele care arată nu doar ignoranța, lipsa de cultură și aroganța (care până la urmă nu reprezintă o problemă, deoarece nu este o rușine să fii prost ci este o rușine să rămâi așa): „Doar că, populația de pe aceste meleaguri nu s-a arătat prea receptivă la așa ceva și nu a păstrat termeni militari romani de genul: LEGIUNE, CENTURION, COHORTĂ, LANCE, CASTRU, VETERAN…”.
        Na bun. Le reamintesc autorilor de celebrul și indiscutabilul caz: veteranus -> bătrân. Aici, orice om cu capul pe umeri închide pagina, își face cruce mare și se scutură, să uite repede asemenea prostie. Dar pentru cei care nu au notat, nu au fost atenți, mai speră sau orice altceva, voi prezenta o listă de termeni militari latini care au intrat în limba română (și care au sau nu, utilizare militară). Aceste informații sunt extrase din cartea autorului Cristian Mihail, Limbajul militar (daco-)roman. Influența sa asupra limbii și istoriei poporului român. Nu discut aici, valoarea cărții sau a informației încapsulate în ea. Doar ofer o listă de cuvinte verificabile la o simplă căutare în DEX. Mai sus am arătat că în primul rând lista lor are greșeli grave iar lista de mai jos va arăta gravele lacune pe care stimabilii „daci puri” le prezintă cu o nonșalanță care îi aruncă în derizoriu.
        Arc, armă, crud, a învinge, jurământ, măciucă, săgeată, scut, spadă, tufă, val, văl, gratie, secure, armăsar, călare, căpăstru, a descăleca, a încăleca, frâu, iapă, șa, a bate, a frânge, a împunge, a înfige, a întărâta, a pătrunde, a răpi, a rupe, a smulge, a sparge, a tăia, a ucide, a apăra, cetate, a împresura, a încumeta, a pleca, teacă, turmă, a înșela, rost, sat, șes, solz, scamă, a se apleca, a certa, lingură, merindă, a peți, sarcină, scândură, a stoarce, a supăra, tindă, țară, pământ, vârtos etc. Și unele mai speciale pentru română, din cauza latinei de frontieră: corn, împărat, a începe, a înjunghia, pedestru, a purcede, seceră, subțioară, a trepăda, virtute etc.
        Na bun, ce am vrut cu lista asta? Nu am vrut să aduc un argument necesar și suficient ci doar să arăt complexitatea acestei probleme. Deoarece, la fiecare cuvânt în parte, trebuie puse întrebări de genul: Cuvântul respectiv este dintr-un substrat mai vechi decât cel latin? A venit direct pe filieră romană? A venit pe filieră militară? Când? Cum? De ce? etc. etc. Fiecare cuvânt în parte prezintă o complexitate amețitoare. Când le mai și punem la un loc, nici nu mai știi cum te cheamă, ca să zic așa... Ce se poate spune însă, atunci când vine cineva și în 33 de rânduri declară cu aroganță că toate cercetările realizate de oameni cu școală mai multă decât au ei ani de viață, sunt un mare rahat? Mă abțin de la răspuns.