Renaşterea Daciei?

        Aş dori să citez un fragment dintr-un articol mai vechi dar din păcate de o perpetuă actualitate: "Renaşterea Dacieie?" de Mircea Babel, una din puţinele luări de atitudine de către un istoric profesionist împotriva dacomanilor. Articolul poate fi citit în întregime AICI

Motto: „...avem a face cu un product al sovinismului si nu cu unul al stiintei...“ A.D. Xenopol

        Inainte de toate, insa, mai nou, tracomanii se extaziaza in fata tablitelor de la Tartaria, „primul mesaj scris din istoria lumii“, a carui importanta este dovedita de N.S. prin spusele adinci ale unui anonim student american („cind nimeni nu citea, la Tartaria se scria“!!) si de G.D.I. prin versurile unui la fel de anonim poet rus/sovietic („O, timp strabun! A ta stihie/ s-a potolit gonind prin hau/ Strig: Unde esti tu Tartarie?/ Prin vremi n-aud raspunsul tau“). De mirare doar ca cei doi par a-l ignora pe Ion Gheorghe, „poet roman“ (asa semneaza), care pe aceeasi tema bate cimpii pe o pagina intreaga din Romania Mare din 2 mai 2003; ei puteau gasi acolo un poem, Tartaria, mai presus (in care, halucinant, Tartaria se asociaza cu Basarabia, cu Vadim, cu Ghebeleisis, cu Maresalul etc. etc.), O tableta Tartaria, un soi de „memoriu stiintific“ al poetului, din care aflam ca „decriptarea Tabletei a produs texte care, traduse si comentate succint, insumeaza cel putin 300 de pagini – cartea: Tartaria – Preistoria Secreta, cu subtitlul: Pace Tuturor Zeilor!“, si, in sfirsit, un mesaj adresat recentului congres de dacologie, dar si corpului diplomatic si institutiilor europene, din care citam dramaticul apel final: „Ma adresez, cu disperare, Ambasadelor Rusiei si Ucrainei, ale caror popoare s-au nascut si au crescut la Tartaria: Fratilor! Istoricii romani vor sa distruga dovezile de piatra ale drepturilor noastre la un leagan comun. Veniti sa aparam Tartaria!“ (!?).
        Lasind Tartaria mai departe in grija putinilor specialisti ai acestui domeniu si nu a poetilor, medicilor sau inginerilor, sa amintim ca, in materie de protocronism, nici istoricul G.D.I. nu se lasa mai prejos: traco-geto-dacii sint „cel mai vechi popor, mai vechi decit egiptenii“, tot ei „ar putea fi primii constructori de piramide“ (ce-i drept de pamint, de fapt movile), spatiul nostru este „patria initiala a metalurgiei si a prelucrarii metalului in Europa“, statul ar fi existat la traco-geto-daci cu „cel putin o jumatate de mileniu inainte de fundarea Romei“, tot aici avem si „cel mai vechi regat feminin din acest spatiu“. Zalmoxianismul ar fi „prima religie monoteista din lume“ si, totodata „temelia filosofica a Ortodoxiei romanesti“. In sfirsit, performanta suprema a protocronismului „traco-geto-dac“ il priveste chiar pe Hristos, prin „ipoteza intruparii Lui intr-o pestera a Spatiului Carpatic“! Argument decisiv: numele Iisus ar fi un „nume incifrat“, in care primele doua semne (Ii) sint coloanele – primul semn sacru al cerului („aparut pentru prima data in lume in Spatiul Carpatic“), iar cuvintul sus este „un cuvint curat romanesc“, care localizeaza originea „minunii coborite din Cer“ (!?).
        Dupa atitea „minuni“ si „prioritati mondiale“, a mai face o lista a altor fapte inventate si a erorilor intilnite practic pe fiecare pagina a acestei literaturi pseudo-stiintifice pare sa fie o intreprindere lipsita de sens. Si totusi, unele dintre „inventiile“ cu care cei doi autori sau cei de la care le-au preluat au imbogatit tezaurul istoriei „daco-romine“ merita a fi amintite. Dintre cele mai evidente falsuri stiintifice intilnite in cartea lui N.S., cele mai multe preluate de la tovarasii sai de „idei“, retinem: – monedele atribuite lui Burebista, cu inscriptii in „limba tracica“ (nu exista); – existenta „revelata“ a doi Zalmoxis (nu exista nici o informatie in izvoarele antice); – muntele sfint Kogaion, localizat in Bucegi, linga „Sfinx“ (nici o proba arheologica); – podul de la Drobeta ar fi fost ridicat nu de Traian, ci de Burebista (nici o dovada; ignora textul lui Cassius Dio, precum si studiile arheologice si numismatice); – „traducerea“ cunoscutei inscriptii DECEBALVS PER SCORILO in trei variante (pura fantezie; in doua „variante“ se ignora cele doua nume proprii – Decebalus si Scorilo – atestate de alte izvoare ale vremii); – „betoanele dacice... perfecte, nedistruse de timp, apa...“ (nu exista; mortarul a fost introdus in Dacia de catre romani). Si la G.D.I. intilnim asemenea enormitati, si ele adesea preluate de la altii: – existenta „poporului de uriasi“, postulata de Densusianu, ar fi dovedita de descoperiri de schelete de 2-4 m (!!), dar arheologii nostri le neaga sau le ascund (pura fantezie, nu exista asemenea schelete); – scitii si gotii au fost geti/geto-daci (total gresit; in lumina izvoarelor antice si a arheologiei scitii sint iranieni, iar gotii sint germanici); – existenta unui „sistem de alcatuiri astronomice“ cu „observatoare“ in munti, la deal sau in zona de cimpie (in fapt, cetati si sanctuare cu ziduri de piatra, asezari fortificate cu valuri si santuri, movile funerare); – monumentul de la Adamclisi=„monument triumfal al marelui rege Burebista“ (ipoteza total exclusa, avind in vedere inscriptia de pe trofeu, ca si rezultatele sapaturilor arheologice si studiile de arhitectura si de arta).
        Ne putem astepta, desigur, ca intr-un caz sau altul autorul sa faca apel la dreptul sau de a emite o „ipoteza“ sau la secretul metodei proprii de „descifrare“. Ne intrebam, insa: cum va putea N.S. sa justifice falsificarea cu buna stiinta a textelor autorilor antici, pe care oricine le poate studia in numeroase editii stiintifice? Am amintit deja „contributia“ lui N.S. la rezumarea Eneidei lui Vergiliu. Lucrurile sint insa si mai evidente, dar si mai grave, atunci cind N.S. inventeaza pur si simplu marturii inexistente. Astfel, istoricului razboaielor traiane, Dio Cassius, i se atribuie – de fapt i se confectioneaza fara jena – „o interesanta afirmatie“, pe care nu o vom putea gasi in nici o editie a operei sale: „Si iarasi sa nu uitam ca Traian – Troian a fost trac veritabil. Luptele dintre Traian si Decebal au fost razboaie fratricide, iar tracii au fost daci“. La fel este construit, din pure inventii, un citat atribuit lui Herodot (V, 9), care ar trebui sa confirme marea intindere a „spatiului pelasgo-trac“; inutil sa spunem ca un asemenea concept lipseste la Herodot, dupa cum anacronice sint si alte notiuni puse in gura marelui istoric grec: Noricum, populatii dacice si celto-germanice, Aquileea, Peninsula Balcanica. Dar de unde sa stie inventatorul citatului ca au mai trebuit sa treaca citeva secole pentru ca aceste concepte geografice sau etnice sa intre in constiinta si scrierile Antichitatii? Si alte citate au fost semnificativ falsificate, prin introducerea de termeni specifici obsesiei tracomane, precum „masa neamurilor pelasgice“ (in loc de „traci“, la Herodot, IV, 93) sau „populatiile pelasgo-traco-ilirice“ (in loc de „tinuturile ilirice“, la Strabon, VII, 5,1).
        Daca ar fi sa raminem inca in domeniul „stiintei“ practicate de autorii citati si de cei asemenea lor, ar mai fi inca destule reprosuri de facut, multe dintre ele chiar la nivelul cunostintelor elementare de istorie, arheologie sau lingvistica. De exemplu, domnii „dacologi“ N.S. si G.D.I. ar fi trebuit sa stie ca: tablitele de lut de la Tartaria nu puteau fi datate prin metoda carbonului radioactiv, caci metoda respectiva se aplica doar pe resturi organice; ca aparitia ceramicii nu poate fi plasata in Mezolitic, ci, cel mai devreme, in Neoliticul timpuriu; ca zidurile dacice linga care s-a fotografiat N.S. nu pot fi „contemporane cu cele ale cetatii Troiei“; ca localitatea antica Tapae nu este situata la Portile de Fier ale Dunarii, ci la Portile de Fier ale Transilvaniei, unde nu Fuscus ci Tettius Iulianus s-a luptat cu dacii; ca mormintele princiare de la Peretu si Agighiol si coiful de la Poiana-Cotofenesti nu au nici o legatura cu „regii epocii bronzului“, ci cu virfurile aristocratiei getice din sec. IV a.Hr., deci de la inceputul celei de-a doua epoci a fierului, s.a.m.d
        Numeroasele erori, „inventii“ sau falsuri, enumerate mai sus in chip selectiv (caci lista lor completa si corectarea lor ar cere tot atita spatiu cit insumeaza opurile citate), au o origine comuna: ignoranta, si o predestinare ineluctabila: tezismul tracoman. Cunostintele etalate diletantic de „dacologii“ medici, ingineri, poeti, chiar si istorici (dar istorici ai epocii moderne si ai miscarii muncitoresti) sint superficiale, imprecise, iar manipularea lor nu tine seama de nici o metoda, de nici o regula a demersului stiintific. Simtul critic al cercetatorului lipseste cu desavirsire – prioritate absoluta au tezele ce trebuie „demonstrate“ si propagate cu orice pret. Argumentele provin din aceeasi vesnica sursa care este Nicolae Densusianu, din scrierile celorlalti tovarasi de idei tracomane (cele mai intens citite si citate), din „stiinta“ culeasa de pe Internet, din publicatii de popularizare sau din reviste de tip „almanah“. Cind acestea sint epuizate, se apeleaza si la poezie, care prezinta „avantajul“ de a apela la inima, nu la ratiune. Ea beneficiaza in plus de privilegiul de a putea raspindi orice enormitati invocind „licenta poetica“. Ca, de exemplu, in cazul poeziei dedicate lui N.S. „in loc de cuvint introductiv“ al cartii sale de catre dl G. Dorian, care ne invata Cine sint dacii, pornind cu o asemenea enormitate: „Cind Herodot a scris cine sint dacii/ Dacii traiau de mult pe-acest pamint...“. De unde sa stie poetul ca Herodot a scris despre geti si nu despre daci, care au aparut in izvoare abia dupa patru secole“? De la N.S.?
        Noii „dacologi“ nu par sa fie constienti de toate aceste slabiciuni de cultura si metoda istorica. Sau, chiar daca realizeaza acest lucru, nu afla aici un indemn spre studiu temeinic, serios, ci un motiv de nemultumire si de sporita agresivitate fata de specialisti si, in general, fata de cei ce gindesc altfel. De remarcat, totusi, ca aceasta nemultumire nu priveste calitatea profesionala a oamenilor de meserie, pe care, de altfel, diletantii nu au cum a o aprecia. In discutie este calitatea morala a specialistilor, calificati de N.S. intr-un loc drept „istorici iresponsabili“, in altul drept „latinofili slugarnici“, si acuzati de „transmiterea nestiintei prin stiinta“. Acestia sint, desigur, niste tradatori care „incearca sa bage in capul generatiilor acestui secol ca avem o alta limba si o alta origine decit cea evidenta si reala“. Motiv pentru ca N.S. sa nu aiba incredere „in acesti «lingvisti» si «istorici» gata sa ne transforme istoria noastra in functie de interesele lor personale ori scopurile politice urmarite de «stapinii» lor“.