sâmbătă, 15 martie 2014

Erată la Tăblițele de plumb

        Am dat în sfârșit peste o luare de poziție demnă de luat în seamă împotriva tablomaniacilor. Adică aceia care consideră tăblițele de plumb de la Sinaia, ca fiind geto-dacice, fără cea mai mică analiză logică și coroborare cu informațiile istorice sau contemporane de specialitate. Lingvistica fiind un subiect care mă depășește într-un mod copios, am așteptat reacția unui specialist. Și aceasta, iată, a venit. Aparține domnului Sorin Olteanu. Nu este un articol extins, dar cine este nehotărât sau bine intenționat va pricepe ceea ce este de priceput. Îmi permit să citez din articolul dumnealui doar începutul, atât cât să vă fac poftă.
        În încheiere, salut inițiativa domnului Olteanu și vă urez lectură plăcută.

Tăbliţele de plumb "davogete"

         „Prezentul text reprezintă ciorna unui articol care va apărea, sper, în curând într-o formă mai îngrijită şi mai elaborată într-o revistă de specialitate. Această scurtă analiză nu propune nici un dialog. Neautenticitatea plăcuţelor este evidentă, pentru toţi specialiştii cu care am stat de vorbă. Cei care le-au lansat în circulaţie, ca pe nişte sfinte moaşte ale istoriei românilor (nici măcar a dacilor!), nici nu sunt interesaţi de dialog. Domniile lor ştiu, chiar fără să demonstreze, că ele sunt şi autentice, şi vechi, şi dace; şi dacă nu e aşa, mai ajustează pe ici-pe colo. Iar cine nu gândeşte aşa, nu poate fi - în mod evident - decât vrednic de dispreţ şi încondeiat în consecinţă. Aşa se face că, drept răspuns la rândurile de mai jos, am găsit de curând pe internet câteva trivialităţi ofensatoare pe post de argumente. Aici (and here for English speakers) este singurul loc şi singura oară în care le răspund pe site-ul meu, şi-i invit totodată să treacă un simplu test. A trebuit să fac această scurtă critică a tăbliţelor apocrife nu din dorinţa de a mă război cu cineva şi nu din lipsă de "patriotism" (îmi pare de altfel evident că cine denaturează în mod iresponsabil istoria neamului pe interpretări fanteziste ale surselor istorice ori pe documente false nu poate fi un adevărat patriot), ci din nevoia de adevăr. Ştiu că există mulţi oameni care nu cred în toate năzbâtiile tracomanilor, pan-româniştilor şi protocroniştilor, dar, în lipsa punctului de vedere ştiinţific, nu ştiu ce să creadă. Poate că acesta este un început.
        Celor dispuşi să discute argumentele mele, le propun şi o altă abordare: o analiză în profunzime a unora din ele (pentru început numele Dačibalo).
        Motto: Ori toate sursele mint, ori mint tăbliţele.
        De existenţa tăbliţelor de plumb scrise într-o limbă necunoscută şi conţinând nume dacice am aflat prin iarna lui 1998, când prof. Suceveanu m-a pus în legătură cu dl. ing. Romalo, care se ocupa de ele de mulţi ani. Prin bunăvoinţa acestuia am intrat atunci pentru prima dată în posesia fotografiilor precum şi a lecturilor şi interpretării făcute de d-sa până atunci. Mărturisesc că le-am luat cu mare emoţie, ca pe nişte relicve unice – de abia mai târziu aveam să aflu că originalele încă se aflau, în mare parte, în depozitul Institutului de Arheologie –, şi cu o urmă de speranţă că, în pofida dezinteresului marilor înaintaşi care le-au văzut şi care nu le-au considerat demne de vreo atenţie, ele ar putea totuşi conţine texte autentice în limbă dacică. Din nefericire, entuziasmul meu s-a topit de la prima lectură, când am găsit atât de multe elemente de modernitate şi o atât de mare contradicţie între textele tăbliţelor şi cunoştinţele - puţine dar sigure - pe care le avem azi despre limbile traco-dacice, încât am conchis categoric că ele nu pot fi nişte originale dacice ori antice şi nici cópii după asemenea originale. Părerea mea a fost şi atunci, ca şi acum, că plăcuţele ar fi putut (şi ar fi trebuit) fi publicate ca atare, deci ca artifacte moderne, de către un epigrafist, care să ofere fotografiile şi transliterările textelor, să evidenţieze elementele de neautencititate şi să încerce să le descopere scopul şi autorul. Pe de altă parte însă, n-aş fi putut lua eu această iniţiativă înainte ca dl. Romalo, care-şi închinase o bună parte din viaţă acestor piese pe care le credea şi atunci, ca şi acum, autentice, să-şi publice lucrarea. Am luat, de aceea, decizia de a-i comunica d-lui Romalo rezultatele la care ajunsesem şi de a încerca să-l conving să renunţe la "traduceri", pentru a se limita doar la publicarea fotografiilor şi la transcrierea textelor, insistând pe cercetarea de ordin istoric. Aşa cum mă aşteptasem, acest demers al meu a eşuat, aşa că singura mea opţiune a fost atunci să las lucrurile să-şi urmeze cursul, chiar cu riscul – anticipat – al transformării tăbliţelor într-o nouă "mare descoperire" tracomanică. Acum, după ce surpriza publică şi întâietatea d-lui Romalo s-au consumat, mă simt liber să prezint concluziile la care am ajuns atunci. Argumentaţia prezentată în paginile următoare va fi suficientă pentru a lămuri şi poziţia unei tinere lingviste care, profitând de entuziasmul amator al dacomanilor şi de credulitatea nespecialiştilor, a găsit cu cale să atragă atenţia asupra sa, clamând, fără nici un argument, autenticitatea tăbliţelor.
         […]”

        Mai adaug legături la 2 articole interesante:
1. De ce nu putem compara orice și oricum
2. Falsul Cato. Despre pseudo-știința dacomanilor

sâmbătă, 1 martie 2014

Erată la articolul „Istoria fãrã perdea: Daco-geții, niste briganzi nomazi și poligami?…”

        Există un blog pe care eu îl stimez și pe care îl citesc cu plăcere și interes, aproape la fiecare postare pe care serviciul de știri mi-o servește. Blog este întreținut de un semiprofesionist în materie de istorie, dar un om care întotdeauna a vorbit cerebral, cumpătat și a combătut toate pornirile „-pate”. Blogul poate fi accesat AICI.
        Ultimul articol pe care eu l-am citit, m-a dezamăgit profund însă, și nu prin esența lui ci prin abordarea total dezechilibrată care face mare necinste măcar unui jurnalist profesionist, dacă nu unui istoric semiprofesionist. În articolul denumit „Istoria fãrã perdea: Daco-geții, niste briganzi nomazi și poligami?…”, dl.Alexe, pune sub semnul întrebării moralitatea geto-dacilor, utilizând trei citate, de fapt două. Dumnealui menționează o bucată dintr-un text al lui Xenopol unde se află două citate din Menandru și Solinus din care se desprinde faptul că daco-geții erau poligami, femeile daco-gete cu moravuri ușoare, copiii erau vânduți ca sclavi iar daco-geții, în general, niște nomazi.
        Dl.Alexe își începe al doilea alineat astfel: „Dacopaţii se vor îneca citind acestea”. O spun cu un rânjet pe buze că are dreptate. Și, da, și eu mă sufoc, dar nu din motivul menționat de dumnealui, ci din cauză că, deși fenomenul dacomaniac este unul extrem de nociv, nici măcar un jurnalist profesionist nu îi poate combate inatacabil. De ce inatacabil? Păi în primul rând, deoarece cele două izvoare antice au câteva probleme. Nu voi intra în detalii ci voi menționa doar una dintre ele, problemă evidentă și cunoscută dintotdeauna de către istoricii profesioniști: Menandru era un dramaturg nu un istoric, el nu a scris o „istorie” ci o comedie. Ceea ce nu înseamnă, desigur, că trebuie discreditat din start. Asta înseamnă doar, că trebuie tratat cu atenție și neapărat coroborat cu alte izvoare „mai serioase”.
        Care ar fi alte izvoare? Păi dacă dl.Alexe a citat doi (excluzându-l pe Xenopol), citez și eu tot doi. Deși „meniul” este „infinit”. În primul rând am să-l citez pe Horațiu: „Getul zdrențăros sau scitul pribeag târându-și avutul de ici-colo, n-au de ce să-l pizmuiască pe stăpânul celei mai întinse moșii ... Căci nicăieri ca printre acești pribegi nu întâlnești mame maștere care-și iubesc cu duioșie de adevărată mamă copiii vitregi. Aici nu întâlnești soție îngâmfată de zestrea ei și mândră de adulterele ei sau de soțul ei din care a făcut un sclav! Zestrea cea mai frumoasă e socotită aici cinstea tatălui, virtutea mamei și credința soției!” Iar al doilea este din Demostene: „Cantitatea de grâu adusă din Pont e mai mare decât tot ceea ce ne devine din celelalte porturi comerciale, deoarece, acest ținut produce cea mai mare cantitate de grâu”. Se cam schimbă imaginea, nu? Cam la 180°...
        Există mai multe citate ce pot fi invocate atât de-o parte cât și cealaltă. Realitatea istorică pare a fi că geții nu s-au născut cu moralitatea în minte ci au fost oameni cu tot felul de porniri instinctive dar izvoarele antice par a indica câțiva lideri care i-au ridicat treptat la un moral tot mai înalt de fiecare dată: Zamolxis, Dromichaites, Burebista, Deceneu, Oroles etc. Și așa cum nu fac de obicei, din alt punct de vedere, îi răspund domnului Alexe cu aceeași monedă: mai sus nu am menționat nici eu coordonatele exacte ale citatelor. Cine vrea, să le caute!
        În polemica (îmi place să cred) de mai sus, problema nu este sub nici o formă, punerea sub semnul întrebării a moralității „daco-geților”, ci dezechilibrul argumentației, prin care, din păcate, singurul efect este că se dă apă la moară dacomanilor, deși poate a fost conceput inițial ca o glumă. Un dacoman semidoct, citind articolul dlui.Alexe, într-adevăr se îneacă, apoi ia foc, adună două citate cine știe de unde, așa cum am făcut și eu, le prezintă precum cea mai sfântă icoană și marșează triumfător pe calea sa adunând armată de semidocți în spatele său, semidocția împiedicându-l să vadă că de fapt drumul îl duce pe căi total greșite. Dacomanii trebuie să fie combătuți prin argumentație inatacabilă. Astfel cei care pot fi salvați, vor fi salvați, restul își vor urma calea imuabilă. Sau? Renunțăm să mai scriem astfel de articole?
        În încheiere aș vrea să menționez două lucruri: în primul rând, voi citi în continuare blogul dlui.Alexe, care cu siguranță va mai produce materiale de calitate, iar în al doilea rând, iată că nu „mă iau” doar de „cotcodaci”.